Ne plângem mereu de cei care ne-au dezamăgit, dar nu spunem niciodată că şi noi am dezamăgit la rândul nostru...
Observ în jur o lamentare generală cu privire la oameni care au înşelat aşteptările unora… Şi mă întreb: cei care vorbesc numai despre dezamăgiri, numai despre oameni răi, urâţi şi nesinceri, oare chiar nu au întâlnit şi oameni buni în viaţa lor? Sau nu consideră că oamenii buni ar merita să se vorbească despre ei?
Eu cred că aceia care mereu se plâng de orice şi de oricine, ori suferă de mania persecuţiei, ori scriu despre dezamăgiri închipuite şi despre oameni răi doar ca să pară ei mai buni, să pară diferiţi, superiori...
Iar dacă dezamăgirile chiar sunt reale, e trist faptul că li se acordă mai multă importanţă lor şi oamenilor care le-au provocat, decât oamenilor buni care înfrumuseţează viaţa…
Totodată mi se pare dezgustător să-i arăți tot timpul pe alții cu degetul, uitând să te mai uiți și în oglindă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu