In unele nopti, dupa ce el adoarme, il privesc cu ochii in lacrimi si ii soptesc, de mii de ori in gand, ca il iubesc. Si raman asa, privindu-l cu ochii inlacrimati si uneori chiar si cu teama ca respiratia mea, ingreunata de lacrimi, ii poate deranja somnul linistit sau poate chiar alunga de pe chipul lui bland zambetul cald si senin cu care a adormit...
In momente ca acestea, il privesc ca pe o icoana si incep sa-mi pun tot felul de intrebari, intrebari prostesti care incep cu " de ce..?". Intrebari prostesti pentru ca mereu incep in acelasi mod, copilaresc, si pentru ca niciodata nu reusesc sa am macar un raspuns banal la ele.
Dupa atata timp, dupa atatea luni, dupa atatea nopti si tot atatea zile, dupa momente pline de zambele si dincoace de lacrimile care au curs, nu stiu sa raspund la intrebarile ce mi le pun pentru ca mereu ajung la aceeasi concluzie, concluzie care acum ceva timp imi parea mai mult decat ireala: traiesc un vis si iubesc o minune de barbat. Poate de aceea in unele nopti, in care mi-e teama sa adorm, imi aduc aminte mereu, cu o usoara disperare, aceeasi intrebare: Oamenii care deja isi traiesc visul, ce mai viseaza?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu